© Copyright NicuVatafu.ro 2012
               Powered by pwd.studio
Home       Despre mine       Galerie foto       Proiecte       Blog       Contact
Bine ati venit pe site-ul meu oficial
Aflati mai multe despre cine sunt si cu ce ma ocup
Obiectivele mele

Obiectivele mele sunt ca toti cei vinovati de drama mea sa ajunga infunde puscariile indifferent de pozitia ocupata vremelnic in statul Roman.
Proiectele mele

Sa fiu sanatos si sa traiesc fericit alaturi de familia mea intr-o tara libera si prospera.
Documentele mele

Toate aceste informatii si acuzatii le gasiti in documentele anexatein fotocopie pe prezentul site si blog WWW.NICUVATAFU.RO.
Procesul este o carte despre o lume din care lipsette certitudinea. Actiunea începe ti se dezvolta sub semnul îndoielii, al supozitiei extinse la toate nivelurile. Prima fraza din roman consemneaza un amanunt care tocheaza prin continutul sau nefiresc ti prin lipsa de precizie ti cauzalitate: “Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, caci, fara sa fi facut nimic rau, se pomeni într-o dimineata arestat”. Atadar, cititorul ia act de faptul ca un strain îi spune protagonistului cartii ca este arestat, îl ridica ti îi cere lucrurile pe motiv ca la magazine n-ar fi în siguranta. Arestul are loc exact în dimineata în care Josef K. împlinette 30 de ani. K. imediat este dus în salon, unde, spre surprinderea lui, doi paznici îi mâncau micul dejun. Ei îl anunta ca este arestat, dar cu toate acestea poate sa mearga liber la serviciu. Fara a ieti din perplexitate, eroul se întoarce în camera sa ti începând cu a doua zi îti continua viata normala de prim-procurist la o mare banca.
Josef K. este trimis – fara explicatie – sa caute tribunalul, unde urma sa i se ia într-o duminica primul interogatoriu. Batând la toate utile ti întrebând la întâmplare de tâmplarul Lanz, K. îti da seama ca birourile tribunalului se afla în podul unei cladiri cu apartamente ti camere de închiriat. Aspectul acestei cladiri era deplorabil, fiind saracacios ti mizerabil. Aflarea justitiei într-o asemenea cladire îi dadea lui K. ti mai mult dezgust fata de ea, dar totodata îi dadea mai multa siguranta. Dupa ce gasi camera în care urma sa fie interogat, de asemenea ramase frapat de cele vazute:
“K. crezu ca nimerise la o întrunire publica. O multime de oameni, cât se poate mai feluriti, umpleau o încapere nu prea mare, cu doua ferestre, înconjurata, la mica distanta de tavan, de-o galerie întesata ti ea de lume, ti unde spectatorii nu puteau sa stea decât încovoiati, cu cefele ti spinarile lipite de plafon. […] Multi dintre ei îti adusesera perne, pe care ti le pusesera între cap ti plafon, ca sa nu-ti loveasca testele.”
De asemenea ti îmbracamintea celor prezenti îl deruta:
“Cei mai multi dintre ei erau îmbracati în negru ti purtau redingote lungi, de ceremonie, care le atârnau pe corp. Pe K. numai îmbracamintea aceasta îl deruta; daca n-ar fi fost ea, s-ar fi crezut la o întrunire politica de cartier.”
Deti K. sperase ca primul interogatoriu va fi ti ultimul, totuti în urma interogarii fusese dezamagit, fiindca judecatorii i-au spus ca doar ti-a complicat ti mai mult situatia ti ca el nu realizase ce tansa a ratat:
“- Vreau numai sa-ti atrag atentia, îi spune judecatorul, ca astazi te-ai pagubit singur, fara sa-ti dai seama de avantajul pe care un interogatoriu îl reprezinta oricând pentru un arestat.
K. râse, privind spre uta.
- Banda de golani! Striga el, va daruiesc toate interogatoriile!”
Judecatorii stabilisera cu el ca interogatoriile vor avea loc duminicile, pentru ca sa nu-i încurce cu nimic în desfaturarea activitatii sale profesionale. În urmatoarea duminica, când sosise, aflase spre surprinderea sa ca nu va mai avea loc un nou interogatoriu. Atunci avusese ocazia sa-l întâlneasca pe proprietarul camerei în care se faceau interogarile ti fiind invitat de acesta sa urce în podul cladirii, acolo unde erau birourile judecatii, K. ramasese din nou dezgustat de cele vazute, ba chiar mai mult, pâna la urma i se facuse rau din cauza aerului închis ti atmosferei sufocante, încât fusese nevoit sa fie scos afara de doi functionari ai judecatii, care, ajunti la scarile care faceau legatura dintre ultimul etaj ti pod, începusera a li se face rau din cauza aerului pe care îl inspirau. Deci se produce un paradox: învinuitiii se sufoca ti li se face rau în “Judecatoria” propriu-zisa, iar functionarilor acestei institutii li se face rau în afara ei. Iata o mica descriere a atmosferei care predomina în birourile “Judecatoriei”:
“Soarele arde grozav de tare ti bârnele acoperitului sunt închise; din cauza asta aerul devine greu ti apasttor. Nu prea e un loc potrivit pentru birouri, cu toate avantajele pe care, altminteri, le-ar putea avea. Uneori, in zilele când au loc, tedintele mai mari – si asta se întâmpla destul de des – aerul devine aproape irespirabil. ti daca te mai gândetti ca aproape toti locatarii vin sa-ti întinda rufele aici – doar nu poti sa le interzici asta cu desavirtire – atunci n-o sa te mai miri ca ti s-a facut rau.”
Josef K. avea un unchi – Albert K., caruia el îi mai spunea ti “Fantoma de la tara” - care aflând despre procesul lui Josef, a venit în biroul lui K. cerându-i explicatii: cum a fost el capabil sa le faca una ca asta, cum a putut sa pateze numele familiei, tocmai el – care era mândria neamului lor (deoarece ajunsese la postul de prim-procurist la o mare banca). Dupa o mica discutie cu “Fantoma de la tara”, aceasta îl duce la un vechi prieten de-al sau, avocatul Huld, care, fiind bolnav, îti primea toti clientii acasa.
În scurt timp de la angajarea acestui avocat, K. începe sa se dezechilibreze, la serviciu nu se mai poate concentra asupra sarcinilor sale, clientii sunt nemultumiti de modul în care sunt tratati. Pentru toate aceste etecuri, K. îl învinovatette pe avocat, spunând ca înainte de a-l fi angajat totul mergea bine, iar procesul practic nici nu-i afecta viata. Astfel, K. renunta la serviciile avocatului Huld.
Dar din pacate problemele sale nu se sfârtesc, iar la serviciu este în continuare absent ti fiind presat de concurenta unui coleg, rival, devine din ce în ce mai dezechilibrat. Unul dintre clientii sai, un industriat, observa starea proasta în care se afla K. ti se decide sa-i dea un mic sfat. Acesta îi spune ca ttie un pictor – Titorelli – care l-ar putea ajuta. Acest pictor este angajat la tribunal ti picteaza tablouri pentru judecatori. De aceasta meserie se ocupa ti tatal sau, ti deci i-ar putea fi de folos.
Ajuns la pictor acasa, când a vrut sa iasa pe o alta uta decât cea pe care-i propusese pictorul, K. a fost mirat de ceea ce a vazut: birourile tribunalului. Acest lucru îl surprinde pe K. ti el îti da seama ca ca lumea întreaga este o farsa justitiara. Pictorul Titorelii îi da replica:
“- Nu ttiati ca tribunalul are birouri aicit Aproape în fiecare pod exista birouri ale tribunalului; de ce n-ar exista ti aicit”
În urma celor spuse, este evident ca avem în fata un proces neobitnuit, fiindca pe de o parte lipsette motivul învinuirii, iar pe de alta parte avem o institutie de Judecata absolut diferita de cea normala, atât prin amplasarea sa “aproape în fiecare pod” ti cu judecatori neobitnuiti, cât ti prin modul de a desfatura un proces.
Aflându-se la pictor, K. aflase ca sunt trei tipuri de achitari cu procesul sau: achitarea reala, achitarea aparenta ti taraganarea la nesfârtit. Titorelli i-a explicat în ce consta fiecare tip de achitare. Niciuna din aceste achitari nu-l scuteau pe K. de proces, era o taraganare la nesfârtit. Acest proces s-a dovedit a fi nesfârtit. El are doar început, iar sfârtitul sau este moartea propriu-zisa a acuzatului.
Sub lumina rece ti palida a Legii, oamenii se transforma în acuzatori ti acuzati, nelipsind nici categoria executorilor intermediari, toti însa constituie un aparat demonizat aservit justitiei sau sistemului functionaresc. Vina apare ca ceva indiscutabil care trebuie ispatita, orice hotarâre luându-se dupa principiul: “Vina e întotdeauna mai presus de orice îndoiala”. Singura realitate psihica e aceea a vinii asumate, conttientizate. E pivotul vizibil al tragismului kafkian.
Localul judecatoriei în Procesul ramâne vetnicul labirint dedalic de nepatruns, orizontul ocult care încetoseaza sensurile ti le fac imperceptibile. Utile inchise nu se vor deschide vreodata. Actul initiatic este pus, fatalmente, sub semnul etecului. Eroii nu vor izbuti sa evadeze, sa evite vreo etapa a procesului, totul fiind zadarnic, apriori. Certurile zadarnice sunt din ce in ce mai dese, luminile sunt mai putine, progresiv. “Misterul” este de nepatruns, caci sala judecatoriei se transforma într-un tarâm transcedental, într-un lucru în sine kafkian, într-un domeniu intangibil.
K., la câteva zile dupa vizita facuta pictorului, primette de la directorul bancii o însarcinare: sa îl însoteasca pe un oaspete din Italia în vizitarea catedralei oratului. La ora la care trebuia ca cei doi sa se întâlneasca – în catedrala – italianul nu vine. În schimb, vine, cu totul surprinzator un preot, preotul închisorii. Întâlnirea dintre K. ti preot, apare – atât personajului, cât ti cititorului – ti mai derutanta, întrucât clericul nu este un intermediar în relatia uman-divin, ci în relatia justitie-acuzat. Aceasta secventa este, de fapt, o alta etapa în procesul de culpabilizare a protagonistului.
Necesitatea închide omul kafkian în cercul ei strâmt. De fapt, în fata acestuia nu apar piedici pur ti simplu, ci un sistem de obstacole, nu uti ca atare, ci o organizare sistematica a intrarilor sub forma de labirint. El nici nu cunoatte impactul cu ele, nefortându-le, nedeschizându-le. Le prevede ti le presimte. Le banuiette cu o siguranta de neclintit. Preotul îi spune lui Josef ca Scripturile care preced Legea spun ca are de a face, atadar cu Paznicul, în spatele caruia exista acest sistem de obstacole. Omul kafkian vine la Lege, iar paznicul se afla de mai multa timp acolo. E neîndoielnic faptul ca e pus în slujba de Lege, încât a te îndoi de demnitatea paznicului în fata Legii configureaza de acum o ierarhie, el este slujitorul ei, apartine Ei, fapt care-l face superior omului comun.
Procesul dezvolta în linii narative ceva mai ramificate parabola pe care i-o relateaza preotul lui Josef K. Paznicul îi spune omului venit de la tara ca nu-l poate lasa sa intre în interior în clipa în care a sosit. Omul nici nu banuia ca accesul la Lege nu este îngaduit tuturor. Paznicul îl lasa, însa, sa attepte clipa favorabila, dar îl supune la sumare interogatorii despre originea lui ti despre multe alte lucruri. Omul ramâne sa attepte ani în tir, recurgând la încercari de a-l mitui, dar paznicul este de neînduplecat. Ceea ce reutette sa vada omul este o lumina slaba, care razbate din interior prin crapaturile portilor Legii. Dupa atâtea eforturi, omul de la tara este cuprins de curiozitate, sa afle de ce nimeni dintre ceilalti oameni doritori de a cunoatte Legea nu s-a apropiat de poarta ti n-a cerut sa intre. “Nimeni în afara de tine, n-avea dreptul sa intre aici”, raspunse Paznicul vazând ca omul moare, „caci poarta aceasta era facuta numai pentru tine; acum plec, ti o încui.”
Urmeaza o analiza scupuloas a însutirilor morale ale paznicului, exponent al neroziei: el declara ca este puternic ti aceasta demonstreaza îngâmfarea ti nerozia; pe de alta parte, el se comporta neoficial ti, deci, binevoitor, rabdator fata de straduintele omului ti îngaduitor cu blestemele omului adresate cruzimii destinului. El se apleaca amabil ca sa-i asculte ti ultima întrebare.
Comentariul preotului este neatteptat când spune ca nerozia paznicului e, în fond, salvatoare: nici el nu cunoatte interiorul Legii, ci numai drumul pe care trebuie sa-l faca la nesfârtit, mai apoi, el nu vrea sa-l înspaimânte pe om, caci ttie ca acolo, înauntru, exista nitte paznici cumpliti. Evident, paznicul nu cunoatte interiorul Legii. Preotul mediteaza acum asupra situatiei: omul a vazut totuti o lumina dinauntru, în timp ce paznicul, stând cu spatele spre poartî, nu se alege cu niciun câttig de cunoattere. Oricum, paznicul ramâne un slujitor al Legii ti se cade a fi scos de sub judecata omeneasca.
Chiar daca pe oricine l-am considera inferior ti întelat, un lucru este cert (singura certitudine existenta la Kafka): întreaga Lumina a legii ramâne un mister.
Finalul romanului înfatiteaza o scena oarecum previzibila, daca se tine seama de elementele absurde din cuprinsul cartii, care converg spre o pedeapsa în aceeati linie. Ceea ce tocheaza este suma detaliilor care o compun ti care nu ofera deznodamântului cheia potrivita epicului. Ceea ce este surprinzator este ca arestul lui K. a fost în dimineata când a împlinit 30 de ani, iar omorârea lui are loc în seara când împlinette 31 de ani.
Doi necunoscuti îl scot pe Josef K. în afara oratului, într-o cariera de piatra, ti îl înjunghie. Acest lucru nu se petrece în fapt decât dupa ce ei îl ataza pe o piatra, îi trec pe deasupra capului cutitul, schimbând formule de politete ti asigurându-se ca Josef K. îl vede pe disperatul care se arunca în gol de la o fereastra. Fraza care încheie cartea echivaleaza cu paroxismul sugestionarii:
“- Ca un câine!” spuse el, ti era ca ti cum rutinea ar fi trebuit sa-i supravietuiasca.”
Romanul lui Kafka ramâne cât mai aproape de viata cotidiana ti de verosimil, dar ceea ce se întâmpla ramâne în el, pâna la sfârtit, inexplicabil.
Procesul - de Franz Kafka (1925)
"Nimeni nu este mai presus de lege."          "Nicu Vatafu intors din morti."       "Blestemul lui Nicu Vatafu  catre TALHARI (hoti) : -Sa va moara copii; - Sa ajungeti in puscarii; - Familiile voastre sa ajunga in camasi de forta la spitalul de nebuni"